Prima dată s-a detaliat conceptul de disonanță cognitivă în 1957, de către Festinger, profesor de psihologie la Stanford University, în urma publicării cărții "Când profeția dă greș". Deși după aceasta au apărut multe teorii ale disonanței cognitive. Festinger are meritul de a fi primul ce a explicat disonanța cognitivă.
Definiția disonanței cognitive
Disonanța cognitivă este un termen ce desemnează un disconfort psihic, disconfort produs de apariția simultană a două sau mai multe elemente cognitive, elemente ce se neagă sau se contrazic reciproc.
Alți autori precum Baron și Byrne dau alta definiție pentru disonanța cognitivă și anume: "Disonanța cognitivă este acea stare internă de disconfort ce apare atunci când indivizii observă inconsecvență între două sau mai multe atitudini sau între atitudini și comportament."
Alte definiții referitoare la disonanța cognitivă se refera la ca la o "discordanță sau contradicție în cunoaștere, pricinuită de informații contradictorii privitoare la același obiect, situație sau eveniment și care este trăită de subiect tensional, ca stare de dezechilibru cognitiv, de neliniște psihică".
Alți autori au definit disonanța cognitivă ca un dezacord între atitudine și realitate, în timp ce alții o considera ca fiind tendința și nevoia subiectului de a reduce starea tensională și a realiza echilibrul cognitiv necesar, fie prin obținerea unor noi informații congruente cu cunoașterea inițială , fie prin schimbarea atitudinii subiectului față de obiectul, situația, evenimentul dat.
Caracteristicile disonanței cognitive
Disonanța cognitivă are tendința de a se reduce. Conform studiilor lui Festinger, persoana care are în universul său cognitiv două elemente care sunt în disonanță cognitivă, nu va putea păstra această disonanță, ci va încerca să o reducă, modificând unul dintre aceste elemente pentru a-l face să se potrivească cu celelalte.
Disonanța produsă prin dezacordul între două elemente de cunoaștere este greu de suportat, generând o tensiune care va determina o dinamică cognitivă orientată exclusiv spre reducerea disonanței.
Reducerea disonanței se poate face prin mai multe modalități. Reducerea disonanței cognitive se poate face deci prin modificarea elementului disonant, prin diminuarea importanței elementului disonant, sau prin adăugarea de noi elemente care să crească consonanța.
Disonanța cognitivă ce se produce prin dezacord între două elemente de cunoaștere este greu de suportat, producând astfel tensiuni ce vor duce la o dinamică cognitivă orientată exclusiv spre reducerea disonanței.
Dinamica cognitivă este în strânsă legătură cu mărimea disonanței. Cu cât distanța dintre elementele disonanței este mai mare, cu atât eforul pe care îl va depune individul pentru reducerea disonanței va fi mai puternic, mai intens.
Disonanța apare și în cazul în care subiectul este pus să aleagă între două elemente, ambele la fel de atrăgătoare. În această situație, persoana, pentru a-și justifica alegerea, atribuie mai multe caracteristici pozitive elementului ales. Disonanța cognitivă apare și în cadrul interacțiunilor intra grupale. Aici cercetările au arătat că un individ își modifică percepțiile despre un grup în măsura în care este acceptat de acest grup.
Există o relație și între disonanța cognitivă și stima de sine. Cercetări recente au arătat că persoanele cu o imagine de sine pozitivă, precum și cele cu o stimă de sine foarte înaltă suferă mai mult din cauza disonanței cognitive.
Teoriile disonantei cognitive
Disonanța cognitivă privește cunoașterea și relațiile între cunoștințe. Elementele de cunoaștere trebuie analizate cu implicația psihologică, care se referă la legătura dintre două cunoștințe, numai dacă existența uneia implică existența celeilalte. Din acest punct de vedere putem avea trei situații: consonanță, disonanță, neutralitate. Avem neutralitate atunci când cele două elemente cognitive nu fac obiectul unei implicații psihologice, neputând fi analizate împreună. Consonanța cognitivă apare atunci când unul dintre obiecte poate fi obținut prin implicarea psihologică a celuilalt. De exemplu, între "îmi este somn" și "dorm" (implicația psihologică a elementului "îmi este somn") există o consonanță cognitivă. Pe cealaltă parte, dacă unul dintre elemente se opune celuilalt prim implicarea psihologică, avem disonanță cognitivă. De exemplu, "mi-e somn" este în disonanță cu "trebuie să stau de pază". "Trebuie să stau de pază" implicația psihologică a elementului "mi-e somn" este în opoziție cu acesta.
Beauvois și Joule afirmă, legat de disonanța cognitivă că producerea unei anumite conduite va duce la o raționalizare atunci când relativ la această conduită elementele de cunoaștere disonante sunt superioare elementelor consonante.
O altă teorie asupra disonanței cognitive este avansată de Bem. Conform teoriei lui Bem, atitudinile indivizilor nu sunt decât inferențe, explicațiile propriilor lor comportamente. El concluzionează deci, că se poate modifica atitudinea cuiva determinându-l să facă ceva ce nu face în mod obișnuit. Conferind propriilor lor acte o anumita valoare, indivizii adoptă idei sau motivații conforme cu ceea ce au făcut.
