Definitii devianta. Tipuri de devianta
Primele cercetari cu privire la tipurile de devianta se înscriu în ceea ce s-a numit teorii ale "tipurilor criminale". În acest sens, una din primele abordari experimentale a fenomenului deviantei a fost facuta de catre profesorul de psihiatrie italian Cesare Lombroso, care a elaborat teoria "Tipurilor Criminale". Scoala pozitiva de criminologie a lui Lombroso, de acum 200 de ani afirma ca deviantii sunt caracterizati de stigmate anormalitati precum craniu asimetric, nas turtit, dinti asimetrici, rezistenta la durere. Studiile empirice au contrazis teoriile lui Lombroso: deviantii si non-deviantii nu difera semnificativ din punct de vedere al deficientelor fizice.Alti autori care au testat inteligenta deviantilor, au pornit de la premiza ca deviantii sunt deficienti mintal, incapabili sa anticipeze consecintele comportamentelor lor (H. H. Goddard). Dupa Goddard, toti cei deficienti mintal erau criminali, si toti criminalii erau deficienti mintal. Teoria "somatotipurilor criminale" a lui Sheldon încerca sa diferentieze criminalii în functie de caracteristicile corporale.
În anii 30, Hooton pretindea ca criminalii sunt inferiori din punct de vedere biologic. Dar în cercetarea lui a comparat criminali cu studenti de la universitatea Harvard, ceea ce nu a fost tocmai o comparatie echilibrata.O ultima reprezentare a acestei teorii a fost facuta în 1985, de catre Wilson si Herrnstein. Acestia considerau ca factorii constitutionali pot avea un efect asupra criminalitatii. Ei afirma ca deviantul "mediu" difera de non-deviant prin constitutia fizica, inteligenta si personalitate. Scurta enumerare a acestor teorii nu pretinde sa traseze originile criminologiei, ci doreste doar sa ilustreze faptul ca în studiul deviantei trebuie luate în considerare mai multe elemente: individul care încalca legea, actul care constituie aceasta infractiune si circumstantele care conduc la comiterea ei, ceea ce s-a si facut, în anii ce au urmat acestor teorii.
Teoriile organizarii sociale
Teoriile "organizarii sociale" afirma ca devianta provine din schimbarea sociala, si din dezorganizarea sociala produsa de aceasta. În acest sens, intr-o lucrare clasica a anilor 20, "Taranul polonez în Europa si America" se afirma ca rata scazuta a deviantei si criminalitatii în societatile traditionale se datoreaza controlului personal si societal. Orasele sunt mult mai dezorganizate decât societatile traditionale din care vin cei mai multi imigranti, ceea ce duce la cresterea ratei criminalitatii. Studiile "Scolii de la Chicago" s-au încadrat în aceeasi perspectiva; (Park si Burgess, Shaw si McKay au aratat ca delincventa difera în functie de zona. Unele zone aveau rate ridicate ale criminalitatii de peste 50 de ani, în ciuda unei schimbari complete în compozitia etnica
Perspectiva functionalista asupra deviantei
Perspective Functionalista asupra deviantei argumenteaza ca devianta îndeplineste un rol functional în societate. Un astfel de exemplu este teoria propusa de Durkheim (1977)Durkheim considera devianta un fenomen normal, dat fiind prezenta ei în toate societatile: "crima este prezenta, nu numai în majoritatea societatilor unei anumite specii, ci în toate societatile din toate timpurile. Nu exista societate care sa nu se fi confruntat cu problema criminalitatii; forma ei se schimba; actele caracterizate în acest fel nu sunt la fel peste tot; dar, oriunde si întotdeauna au existat oameni care s-au comportat în asa fel încât au atras asupra lor represiuni penale" (Durkheim, 1977)
Pentru Durkheim, un fapt social normal se remarca prin generalitatea si constanta sa, iar devianta este fara îndoiala un astfel de fapt. Prin urmare, aceasta îsi are rolul ei în organizarea si coeziunea sociala. Pentru a întelege functia pe care o are crima în societate, trebuie scos în evidenta raportul pe care aceasta îl are cu o anumita finalitate sociala. Facând diferenta între fenomenele normale si cele patologice, Durkheim situeaza crima în cadrul celor normale "Crima este necesara, ea este legata de conditiile fundamentale ale oricarei vieti sociale, tocmai prin aceasta fiind utila; caci în aceste conditii cu care ea este solidara, sunt ele însele indispensabile evolutiei normale a moralei si a dreptului"(Durkheim,1977). Durkheim nu considera ca devianta apare din încalcarea unei norme admisa din punct de vedere social, sau ca s-ar datora unei disparitii complete a normelor.
Pentru el, un comportament este considerat ca deviant atunci când se observa o crestere sau o diminuare anormala a incidentei sale medii. Din acest punct de vedere, crima poate prezenta forme anomice, de exemplu în vreme de razboi, foamete sau asediu, în timpul carora ea se situeaza mai sus sau mai jos de cifra obisnuita într-o societate data.
Afirmând ca nu poate exista o societate în care indivizii sa nu se abata mai mult sau mai putin de la tipul colectiv, atribuie o functie importanta deviantei în acest proces, aceasta fiind cea care produce adaptarea.
Teoria subculturilor deviante
Autorul teoriei sub-culturilor deviante, Cohen (1955), contestând faptul ca devianta s-ar putea explica prin prisma notiunii de dezorganizare sociala, înlocuieste aceasta notiune cu cea de sub-cultura delincventa. Notiunea de sub-cultura propusa de Cohen desemneaza faptul ca un ansamblu de indivizi împartaseste o aceeasi lume de valori, care modeleaza normele care permit interpretarea lucrurilor si a evenimentelor care permit sa se instaureze între ei o buna desfasurare ce asigura buna desfasurare a interactiunii. Ea nu trimite deci la ideea pa care culturalistii si-o fac despre cultura, pentru care valorile unui grup se formeaza în mod endogen, se transmit prin traditie, si se prezinta ca un suport al acestei identitati; lucrarea lui Cohen face aceasta distinctie (Ogien, 2003). Subcultura delincventa prezinta trei caracteristici principale: este neutilitara, activitatea nu urmareste un obiectiv instrumental, cum ar fi sa fure pentru a se bucura de astfel de un bun inaccesibil în alt mod
Subcultura devianta este si rau-intentionata, deoarece infractiunile sunt comise adesea din pura sfidare, sau cu scopul de a strica sau de a face sa sufere pe altul în mod gratuit; de asemenea, este negativa, deoarece conduitele se supun principiului de opozitie sistematica fata de normele stabilite. Proprietatile care determina atitudinile proprii subculturii deviante sunt, dupa Cohen, versatilitatea obiectivelor delictului, ceea ce înseamna ca infractiunea este cautata pentru ea însasi decât pentru un scop material specific, valorizarea unui hedonism imediat, si autonomia grupului. A face parte dintr-o banda de tineri îi confera fiecaruia dintre membri un sentiment de apartenenta care îl poate anula integral pe cel pe care ei îl datoreaza altor institutii sociale, cum ar fi scoala, familia, justitia, etc. Subcultura nu este pentru Cohen o lume autonoma, ea este un subsistem de valori care participa di plin la sistemul mai general al societatii globale. Dar aceasta asimilare nu garanteaza ca organizarea care domneste într-unul din subsisteme ar fi conforma cu ordinea pe care o consolideaza valorile considerate drept legitime. Acesta este cazul sub-culturilor deviante. Deci subcultura nu trebuie confundata cu cea de cultura, desi ea pare totusi sa pretinda acelasi tip de analiza: "stabilirea unei liste de trasaturi distincte ce definesc modalitati de percepere a unei lumi specifice. În ambele cazuri, lista pare sa nu fie niciodata epuizata: noi elemente se adauga cu trecerea timpului si în functie de moda"(idem,2003) Cohen explica faptul ca diferitele modele de socializare sunt asociate diferitelor clase sociale, iar socializarea din clasa mijlocie estre mult mai eficace în a-i pregati pe copii pentru reusita sociala, decât socializarea din clasele inferioare. Din aceasta cauza, copiii din clasele inferioare cunosc mai usor esecul si umilinta, ei sunt antrenati într-un joc în care sunt din start perdanti. Un mijloc de a scapa din aceasta este retragerea din joc, nerecunoasterea regulilor, nascocirea de noi jocuri cu propriile lor reguli prin care ei se pot realiza în mod satisfacator. Asadar, greutatea de a administra corect tensiunea care se naste din decalajul dintre aceste doua universuri normative ar fi aceea care îi conduce, printr-un fel de reactie functionala, pe unii sa adopte conduite deviante. (Ibidem, 2003)
Teoria controlului
Teoria controlului este una din cele mai cunoscute teorii asupra deviantei, care pleaca de la premisa a oricine este tentat din când în când sa devieze. Cel care a elaborat aceasta teorie, Traian Hirschi (1969), afirma ca nu devianta are rolul principal, ci conformismul. El îsi bazeaza teoria pe legatura dintre individ si societatea conventionala. Cu cât aceasta legatura devine mai puternica, cu atât individul interiorizeaza într-o mai mare masura normele, prin urmare, actele care deviaza de la aceste norme sunt mai putin probabile. În conformitate cu aceasta teorie, conformismul are la baza patru tipuri de control social. Atasamentul puternic fata de ceilalti întareste conformismul. Relatiile slabe cu familia, colegii de la serviciu, cu prietenii, conduc la devianta. Daca indivizii au un angajament ridicat în ceea ce priveste ordinea sociala prezenta, apreciind oportunitatile legitime pe care le ofera sistemul, atunci se conformeaza într-o mai mare masura. Daca ei nu au încredere în sistem, conduitele deviante vor fi mai probabile. Implicarea în activitati legitime, precum îndeplinirea obligatiilor de la locul de munca, frecventarea scolii, activitati extrascolare legitime, inhiba devianta. În lipsa acestora, ei au timp si energie pentru comiterea actelor deviante. De asemenea, credinta puternica în ordinea morala si respectul pentru autoritati înfrâneaza si ele tendintele pentru devianta. Cei care sunt predispusi la acte de devianta, nu au astfel de convingeri.
